Ecouri critice despre poezia
Simonei-Grazia Dima
(selectiv)

Pagina 1   Pagina 2

            Simona‑Grazia Dima abordează acum, cu bune rezultate, o poezie de concepţie şi viziune. De aici şi evidentul impersonalism din poezia ei, ce contrazice un anume profil al liricii feminine. Îndeosebi poeziile mai scurte, cu mişcarea lor epigramatică, bine decupată, şi imagistica lor concentrată, ilustrează acest nou stil al unei reale maturităţi poetice. Lumea este văzută ca o permanentă re‑creaţie, o mişcare neîntreruptă între viaţă şi moarte, între rod şi risipire; dar viziunea poetei (de un calm tensionat) nu se întemeiază pe o atitudine idilică în faţa lumii, dimpotrivă, ea este rodul recunoaşterii naturii dialectice, paradoxale, a existenţei. Există în creaţia din urmă a Simonei‑Grazia Dima o serie de elegii calme, care celebrează avantajele unei cunoaşteri tragice a realităţii. Ele au o densitate ideatică remarcabilă. Din elegiac‑reflexivă, poezia Simonei‑Grazia Dima devine treptat şi poezie a celebrării, a sărbătorii cunoaşterii din interior a lucrurilor. Remarcabile sunt, în acest sens, acele poezii care transcriu sentimentul intimităţii, complicităţii cu lucrurile, un fel de viziune dinăuntru, filtrată prin imaginaţia poetică. "Armata fiinţelor mici" devine o excelentă metaforă a contactului intim cu esenţa, deopotrivă materială şi spirituală, cu obiectul‑cuvânt viu, pulsând, iluminat, dar modest şi paradoxal în existenţa sa măruntă. Numai de lipsă de idei nu poate fi învinuită această poezie, ori de cădere în banalitate, în versificarea unor idei la îndemână.

            Refuzând latura ludică, "sprinţară", a liricii "noului val", ca şi pe aceea sentimental‑melancolică a unei părţi a celei "feminine", Simona‑Grazia Dima scrie un tip de poezie mai dificilă, mai densă, dar cu satisfacţii multiple pentru cititorul avizat, întemeiată pe o cultură poetică autentică, dar şi pe sensibilitate şi forţă expresivă. În locul confesiunii ( rar prezentă), autoarea ne oferă un discurs meditativ, o reflecţie în concepte poetice asupra marilor teme: geneza şi făptuirea, lumina şi umbra, viaţa şi moartea, spiritul şi materia, văzute dintr‑o perspectivă amplă, ontologică (şi termenul nu ni se pare pretenţios, în contextul acestei lirici de concepţie şi viziune). Simona‑Grazia Dima propune, în acelaşi timp, o originală mitologie, cu sensuri polivalente: "fiinţele mici", "copilul", "animalul", constelaţii simbolice, conotând deopotrivă lumea reală şi cea a creaţiei. Ele pot fi considerate metafore metapoetice, semne ale scrisului, ale întemeierii prin cuvânt, veritabilele centre ale universului. Învestite cu putere, aparent invizibilă, şi cu infinită disponibilitate, candoare creativă, ele provin dintr‑o poetică a ingeniozităţii şi a ingenuităţii. "Inocenţa cărturărească este (ca pentru poeţii ezoterici şi romantici) principala facultate de divinaţie a lumii, de descoperire a ei prin imagine.

Marcel Pop‑Corniş

            Poezia din Ecuaţie liniştită vine dintr‑un fond sufletesc frământat... Să nu se înţeleagă însă că avem de‑a face cu un lirism dezlănţuit şi sentimental. Sonda coboară aici mai adânc..., iar ceea ce aduce la suprafaţă trece prin filtrele unei inteligenţe poetice reale (Simona‑Grazia Dima este un ins cultivat, poetic reflexiv)... Evident, indeterminarea temelor (ce să fie lucrul acesta, ce fiinţele mici ?) este considerabilă, dar iradiaţia întunecată a discursului şi erotismul scăpărător ne îngăduie să ghicim că totul este o descindere interioară - o catabază... Dimpotrivă, în spaţiul fiinţelor mici, despre care putem presupune că sunt populaţiile largilor depozite ale memoriei..., îngropate de vii la temeliile fiinţei, densitatea materiei se pulverizează, la simpla ei contemplare, în jerbe luminoase. Aici, suferinţa morală a introspecţiei scade şi, în aceeaşi măsură, creşte luciditatea transcrierii, expresia se nuanţează, dobândeşte pregnanţă, iar atmosfera e potenţată de un suflu mai lejer... Sunt semne că avem de‑a face cu o poetă.

Vasile Popovici,

             Spre deosebire de reflexivitatea înclinată spre abstractizare şi ermetism a poemelor lui Ion Stratan, de pildă, versurile Simonei‑Grazia Dima îşi adună seninătatea "atmosferică" din substratul unei Elade a spiritului; inautenticităţii existenţiale heideggeriene, impulsului de a trăi "pericolosamente" - cum ar zice Marinetti - la umbra angoasei şi a grijii depistabile la acela, tânăra poetă opune o lirică lipsită de sfâşieri şi dileme, adoptând un calm olimpian - trăsătură care dă şi nota originalităţii acestei poezii. (...) Fiinţele mici pot sugera existenţa desprinsă din realitatea absolută, inaccesibilă cunoaşterii. În linia unei coerenţe a construcţiei volumului, fiinţa devine aici deopotrivă ceea ce se dezvăluie, dar şi ceea ce rămâne scufundat în sine, inabordabil. Rămâne ca talentul şi inteligenţa care sunt evidente să tulbure această ecuaţie... Cu acest volum, Simona‑Grazia Dima încetează a mai fi o "necunoscută" în ecuaţia poeziei tinere. Evoluţia ei poate fi dintre cele mai interesante.

Traian T. Coşovei

             Fondul adânc al culegerii [volumul Ecuaţie liniştită] este reprezentat de interrelaţia complexă dintre lucru (ambianţă, realitate) - individ uman (conştiinţă) - cuvânt(nume, rostire, limbaj). Ca urmare, prefigurarea unei senine, fericite cufundări în pulsaţia mirifică a vieţii (pe de o parte) veghează (şi generează) întreaga construcţie lirică. Cu pricepere şi acuitate, Simona‑Grazia Dima izbuteşte să confere rezonanţă artistică acestui proces, acestei simbioze sui generis. Fiindcă tema - teoretică în sine - se dezvoltă (există) în imagini puternice, patetice, "înflorind" în ambiguitatea concretă a textului... De altfel, cele trei secţiuni ale volumului alcătuiesc un ansamblu unitar şi dinamic, comunică subtil şi divers între ele, discursul plasându‑se într‑un orizont de lumină, de efervescenţă gnoseologică şi imaginativă, de optimism şi ingenuitate...
             Matură ca substanţă şi expresie, cartea Simonei‑Grazia Dima ni se pare a fi unul din debuturile semnificative ale anului 1985.

Eugen Dorcescu

             O poezie a elanurilor vitaliste scrie Simona‑Grazia Dima în Ecuaţie liniştită. Volumul are unitate tematică, fapt care îi conferă rezistenţă şi interes; versurile transcriu juisarea deplină şi aproape naivă din vecinătatea "păsării aurii a cunoaşterii"(...), cei doi termeni ai ecuaţiei lirice sunt lucrul şi fiinţa, unde elementul cunoscut este lucrul, iar "necunoscuta" - fiinţa. "Liniştea" ecuaţiei (în înţelesul de confruntare) vine din modul perceperii acesteia, rezolvarea ocolind asperităţile, pragurile, distanţele ori "războiul" lucrurilor cu oamenii (...), furtuna din jurul lucrului este mişcarea omenescului, pe care autoarea îl descrie în cele mai diverse ipostaze relaţionale: teama..., asemănarea..., intimitatea..., solidaritatea - stări succesive ale acestei ecuaţii. Motivul acestui interes rezidă în sentimentul descoperirii permanenţelor, universul lucrurilor fiind "ceea ce rămâne", oferind cu fiecare înfăţişare a sa momentul genezei; lucrul întrupându‑se prin cuvânt este întemeierea însăşi, fapta obiectelor relevând omului un adevăr altfel inaccesibil.

Ioan Holban

             Versurile (...) mărturisesc despre o intimă nevoie de reverie exotică, oarecum în maniera lui Saint‑John Perse. Belşugul multiform al junglei trimite spre un anume mod de organizare a percepţiei lirice. Este o imagine ascunsă a ei. În cele mai izbutite poeme, percepţia neliniştită şi mereu alta a lumii creează o senzaţie de preaplin luxuriant, de abundenţă cromatică. Alteori, tonul este oracular şi încărcat de premoniţii. Poeziile Simonei‑Grazia Dima sunt (...) învăluite în lumini şi miresme, într‑un joc care este al vederii, al contemplării şi al olfactivului. Gestul fundamental din care par că s‑au născut versurile este privirea discretă şi contemplativă. Interesant este faptul că, scriind despre lucruri abstracte, Simona‑Grazia Dima reuşeşte să le concretizeze, să le facă să trăiască autentic, să le ridice, adică, în veridicitatea sentimentului. Scriind despre lucruri sau despre fiinţe mici, poeta scrie de fapt despre esenţe, despre numen. Căutarea este netulburată şi excesul nu secătuieşte tensiunea lirică, dimpotrivă, revenirea asupra aceloraşi teme‑obsesii dă unitate de ton şi de viziune volumului. Poezia Simonei‑Grazia Dima reuşeşte, pentru că nu se complică şi nu se abstractizează, cu toate că se cheltuieşte concret pe teme abstracte... Cât despre Armata fiinţelor   mici, ultimul din ciclurile volumului, ne pare a fi cel mai omogen şi închegat artistic. Fiinţele mici sunt o corporalitate indistinctă şi impersonală... din a cărei foşnire dinamică şi neodihnită se naşte viaţa însăşi.

Daniel Vighi

             Spre aceeaşi recuperare a realului de după erupţia textualistă merge şi Simona‑Grazia Dima... E de reţinut al treilea ciclu din Ecuaţie liniştită, intitulat ionescian Armata fiinţelor mici. Trebuie să fac aici o remarcă necesară: se înţelege, cred, că, aşa cum, după avangarda istorică, nu s‑a mai putut scrie ca înainte, la fel, după etapa textualistă, poeţii autentici se resimt în modul de articulare diferit al scriiturii lor. Iată, deşi e foarte tânără, Simona‑Grazia Dima are instinctul exact al efectelor esenţiale pe care le‑a avut textualismul pentru acordarea tonului poetizant. Citez (...). Ceva s‑a schimbat şi acest lucru se notează imediat chiar în modul de structurare a versului, ca şi în modalitatea de a comunica mesajul semantic: discursul s‑a de‑metaforizat şi s‑a des‑metaficizat aproape complet şi se caută alte posibilităţi, alte ecuaţii mai liniştite de amorsare a actului poetic (...); poeta ştie încotro se îndreaptă poezia.

Marin Mincu

             Cum altfel decât îndrăzneaţă, indiferentă la mode, la experimente, cu un vădit dispreţ pentru ceea ce se poartă poate fi numită poezia Simonei‑Grazia Dima? Străină de ceea ce Eugen Simion numea aripa dură, neagră a biografismului în poezia tânără, autoarea timişoreană se revendică de la o tradiţie care îmbină obsesia ideii cu expunerea, ca pe un trofeu, a versului... Aspiraţia purificării prin poem, comprimarea versului până la o străfulgerare de adolescentinism, de exuberanţă, construirea de parabole arată ambiţiile acestei poezii. Miza pe tehnica iluminării subite..., în numele unei mitologii a vârstei de aur, individualizează vocea poetei... vocea lirică ştie să moduleze - între şoaptă şi declamaţie - un pregnant scenariu liric.
             Poeme ale privirii, ale ochiului (de remarcat registrul cromatic şi obsesia luminii), textele din Dimineţile gândului (...) vorbesc în numele unui autor ce şi‑a găsit propriul drum. Nesedusă, cum spuneam, de spiritul experimentalist‑ironic al optzeciştilor, Simona‑Grazia Dima practică o poezie a originarului, a primordialului perceput cu o acuitate şi o sensibilitate caracteristice feminităţii.

Mircea Mihăieş

             Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, totul aparţine unui demers inteligent, hiperinteligent; aş spune că nu poezia, ci metapoezia e teritoriul pe care trăiesc fiinţele mici, copilul, animalul, simbolurile în numele cărora scriitoarea îşi organizează discursul liric. (...) Poeziile Simonei‑Grazia Dima trăiesc nu explozia, ci implozia discursului. Finalul poemului e coborâtor, ca şi cum ar vrea să se retragă din zarva cuvintelor. În majoritatea poemelor, ultimul vers e împiedicat, oprit, parcă, înaintea unui final care îşi trăieşte tăcerea. (...) Poemul Simonei‑Grazia Dima îşi conduce personajele alegorice cu inteligenţă prin toate teritoriile mari ale culturii.

Cornel Ungureanu

             Un romantic englez afirma că "poezia e o scară ce duce la zei", presupunând o ridicare în rang ontologic) a esteticului. (...) Din această nostalgie a unei trăiri simultane în registrul sublim şi cotidian se naşte şi volumul Simonei‑Grazia Dima. (...) Prin această apariţie, Scara lui Iacob, ea îşi impune profilul distinct de poetă. Simona‑Grazia Dima reuşeşte să‑şi descopere straturile profunde ale eului. De o profunzime şi, simultan, de o înălţime nu alternând, ci coexistând, va fi vorba insistent în aceste pagini. Scara lui Iacob duce în cerul divinităţii, în cerurile lui Dumnezeu, descrise (intuite) de Pavel şi de Pseudo‑Dionis Areopagitul în Ierarhia Celestă, doar prin scufundarea în noi înşine, în abisul din noi. Aşa că elevaţia e scufundare, zborul - şi imersiune. Cum procedează poeta timişoreană? Lucrând răbdătoare pe orizontalitatea senzaţiilor, pentru a găsi coridorul, intrarea secretă, în misteriosul tărâm subteran, care e o altă lume de dincolo. (...) La picioarele scării ce duce spre Divinitate (nenumită însă, nepersonalizată; doar un singur sfânt, şi el fără titlul antepus, Gheorghe, apare într‑o poezie), se agită mici fiinţe aurii, stranii, benefice, un soi de scintilla animae, o descărcare de energii inefabile. (...) O epifanie, în fine, după atâtea pregătiri sufleteşti subterane, o ridicare la cer în lumina blândă a serii tainice (...) suntem mereu în plin paradox poetic, adică în zona humei transfigurate. O carte a cunoaşterii prin poezie a sinelui.

            Simona‑Grazia Dima are toate datele unei poete autentice, împătimită de scris, devotată actului poetic, renunţând la bucuriile comune pentru a "eterniza" clipa cea repede. O vocaţie irepresibilă o face să răspundă mereu vocilor poetice, glasurilor de dincolo, îndemnând‑o, vai, nu la trăirea imediată, efemeră, ci la reverberaţia în imaginar a clipei. Aproape un exerciţiu de asceză, ca în orice veritabil act artistic... Un sacrum comercium cu spiritul, pe care toţi poeţii adevăraţi îl recunosc ca punct de plecare şi de sosire, destinaţie, destin - încercarea de a‑l evita duce doar la un ocol.
            Proiecţiile poetei au fost remarcate de toţi exegeţii, ele fiind caracterizate prin coexistenţa contrariilor într‑o unitate supralogică, sintetic‑paradoxală, unde sintagme stranii (...) coagulează viziunea. Sunt personajele visului treaz al autoarei, aducând senzaţia trăirii reale. (...) În poezia română de azi, locul Simonei‑Grazia Dima e distinct şi sigur, cetificând perseverenţa cărturărească şi înzestrarea naturală, livrarea trup şi suflet poeziei, himerelor sale care pretind totul.

Adrian Popescu

             Revanşă a sărbătorescului, a laturii spirituale a existenţei, poemele Simonei‑Grazia Dima celebrează. Trec prin malaxorul naraţiunii simbolurile şi temele mari ale literaturii, se convertesc în scene de imaginaţie aluzii şi referinţe la mituri şi situaţii arhetipale. E o poezie scrisă à l'américaine, cu toate elementele de susţinere ale eşafodajului retoric la vedere, analitică şi invocativă, urmând infailibil un ritm al evocării şi descripţiei, lăsând cititorului plăcerea de a‑i distinge miezul alegoric (simbolic).

Lucian Alexiu

             Lumea poetică a Simonei‑Grazia Dima este una a purităţii, a "timpului mitic" ireversibil, din care răul pare a fi exclus sau, dacă există, el este un martor neputincios al forţei mereu regenerate a "gândului" care "a topit piatra", urcând nevăzut scara lui Iacob, spre îndepărtata "splendoare a soarelui".

Nicolae Coande

             Cu un fel de sfiiciune îndrăzneaţă, poeta se ospătează, totuşi, din spiritul vremii, chiar dacă, printr‑un limbaj mângâios, îi mai îmblânzeşte asperităţile ori convulsivitatea. Ea pune angoasa lângă miraj şi toarce o reverie, prin care trec, fulgurant, crispări existenţiale stilizate într‑o dicţiune intelectualizată. Atât în mitologia poemului, cât şi în persuasivitatea retoricii, ea se ţine însă pe o linie de constanţă, între Scara lui Iacob de acum şi Ecuaţie liniştită de la debut funcţionând un principiu de coerenţă organică. Ecuaţie... se baza pe inflorescenţa intelectuală a mirajului, pe raţionalizarea lui într‑o retorică învăluitoare şi pe corporalizarea lui într‑un imaginar ritualizat, cu volte când abstracte, când senzuale. (...) Nu altceva decât palpitul mirajului, tras în discursivitate, incită şi poemele din Scara lui Iacob, şi ele operând cu un criteriu al ingenuităţii atât în mitologia poemului, cât şi în gospodărirea semnificaţiilor şi în proliferarea lui verbală.

Al. Cistelecan

             O poezie dificilă, livrescă (recoltând cronici admirative), dar combinând, după o reţetă secretă, rafinamentul cu ingenuitatea, desfăşurând o viziune spirituală a lumii, cu gust pentru arhaic şi, deopotrivă, pentru cunoaşterea sinelui, de simţire idealistă şi de febrilă căutare interioară propune Simona‑Grazia Dima; (...) uimirea, beatitudinea, ingenuitatea vin să "fortifice" un spirit iscoditor şi un mod candid de cunoaştere (cum observa Traian T. Coşovei), trăind în fertilul spaţiu al "confuziei" dintre real şi închipuire; (...) Simona‑Grazia Dima are o viziune poetică asupra lumii şi această înţelegere conjugă raţionalitatea şi poeticitatea. Ea şi‑a construit un spaţiu "de autor", lăsând o fantă realităţii; existentul răzbate ca percepţie spirituală, în sensul cunoaşterii generice. (...) Simona‑Grazia Dima trăieşte cultural, spiritualizează existentul (fără a‑l steriliza), gustă bucuria creaţiei. Sau, altfel spus, lirica ei celebrează sentimentul poetic al creaţiei, participă la victoria "fiinţelor mici". (...) Cu adevărat poetă, Simona‑Grazia Dima este o voce distinctă, neînregimentată, construindu‑şi cu tenacitate şi inteligenţă un spaţiu liric. , 1995

Adrian Dinu Rachieru

             În mijlocul junilor gălăgioşi care domină festivalurile noastre de poezie, Simona‑Grazia Dima face notă discordantă: elegantă, cultivată, interiorizată, ea are toate calităţile aparte ale fiinţei anacronice, pe care timpul a aruncat‑o într‑o vârstă, care, tipologic, nu‑i este proprie. Sosită din Timişoara, unde multiculturalismul şi o tradiţie universalistă, purtată ca o povară inefabilă, de un Frányo, de pildă, relativizează din start orice vehemenţă anticulturală, ea transmite în jur un respect al valorilor ferme, stabile, pe care majoritatea postmodernilor noştri lirici le dispreţuiesc cu superbie. (...) Poezia Simonei‑Grazia Dima cultivă, cu o liniştită măiestrie de orfevru, perfecţiunea eterată a detaliului. Delicateţea miniaturalului, proprie unui meşter praghez uitat de timp într‑un mic atelier agăţat de zidurile exterioare ale Hradului, conferă acestor versuri patina melancolică a unei ţinute crepusculare, trăită fin, cu stil, iar nu în tuşe somptuoase. Tipologic, Simona‑Grazia Dima e înrudită cu goticul lui Ion Pop, cu franciscanismul emaciat al lui Adrian Popescu sau fluxul rilkean al lui Dan Damaschin şi cu orientalismul lăuntric al nostru, al tuturor - altfel spus, cu filonul livresc al "Echinoxului", spre care o îndeamnă propensiunea manieristă către desenul intern, gravat prin incizii delicate, sau spiritualizarea extremă a expresiei. (...)
             Villa rustica, din poemul introductiv al volumului, are rolul unui loc feeric, ideal, locus amoenus, realizat prin translaţia de la real la imaginar: procedeul e multisecular, dar foarte insolit pentru lirica românească actuală, unde se porneşte vitejeşte la deconstruirea vânjoasă a tuturor clişeelor şi la demolarea fără concesii a idolilor (câţi mai există). Dimpotrivă, ceea ce urmăreşte Simona‑Grazia Dima e realizarea unui traseu spiritual, a unui ciclu iniţiatic, sincretismul fiind dominant pentru volumul ca ansamblu. Amprentele culturale se amestecă voit, logica diacronică e, şi ea, în mod ingenios subminată, rezultatul fiind un joc spiritual manierist, chiar inocent‑postmodern, am putea crede, în care morfologiile culturale se suprapun şi se întrepătrund, ca fâşiile de argilă în pereţii răniţi ai unei prăpăstii. (...) Analizate atent, aceste peripluri groteşti duc într‑o direcţie semnificativă precisă, afirmând, în cele din urmă, că Istoria e dezvoltarea nevrotică, abstrusă, a Eternităţii şi un substitut, un recuzitor, al acesteia: ca o consecinţă ironică, orice poet - sugerează versurile - râvneşte limpiditatea de cristal a eternului, dar, scufundat o dată în propria sa memorie, nu poate atinge decât platforma corodată a istoriei, a timpului în derulare. Ca o consecinţă, materia poeziei se compune din substanţe degradate, nu din esenţe pure. Noutatea formulei, în versurile Simonei‑Grazia Dima, e dată de faptul că poeticul e fundamentat cosmologic, ceea ce demonstrează, din nou, că autoarea Nopţii romane a avut buni maeştri atunci când a început să scrie poezie.
             E, poate, momentul să precizăm că nobleţea înnăscută a vocaţiei o împiedică pe Simona‑Grazia Dima să‑şi agrementeze în subsidiar versurile cu sintagme politice, rosturi esopice sau vehemenţe angajate; ne aflăm în faţa unui poet care rămâne cu plăcere în perimetrul propriei sale poezii, fără să râvnească la centralitatea iluzorie a agorei, (...) în faţa unui spaţiu al copilăriei dezistoricizate, eterne, curate. În Revelaţia, se sugerează cu claritate că micimea apare în spaţiul gândirii postdiscursive, acolo unde vieţuiesc revelaţia, mirarea, intuiţia (...). Micimea aparţine calităţii, străveziului, gustului pentru posesia formei perfecte. Crescută în mentalitatea creştină occidentală, Simona‑Grazia Dima nutreşte pe faţă, ca pe o tristeţe a distanţei, nostalgia Orientului.

Ştefan Borbély

             Cu acest volum, poezia Simonei‑Grazia Dima descrie o nouă spirală în geometria formelor şi volumelor aglutinante, eşalonate liric după o reţetă proprie, dovedind o concepţie şi o elaborare cu adevărat exemplare. Noaptea romană atrage atenţia asupra unei conştiinţe artistice inconfundabile.

Se poate vorbi la Simona‑Grazia Dima de o anume solemnitate a discursului din care grandoarea a fost eludată treptat şi metodic. A rămas o coerenţă de limbaj, adăugată unei solide construcţii de simboluri şi teme, care fac din Noaptea romană o "noapte coerentă" (după cum cu luciditate se punctează în volum) şi reprezentativă, o apariţie importantă între cărţile de poezie publicate în ultimul timp.

Adrian Ţion

             Simona‑Grazia Dima îşi construieşte poemele cu inteligenţă şi migală, cultivându‑şi clipele de implozie, mobilându‑şi refugiile, desenându‑şi contururile cu orgoliul celui care are conştiinţa demersului de excepţie. Unicatele pe care ni le propune sunt rezultatul unei ştiinţe literare pe care o stăpânesc puţini din generaţia ei - sunt consecinţa unei răbdătoare insistenţe în zonele idealelor.
             Eseist inteligent, traducător inspirat, cititor tenace, critic de poezie comprehensiv, Simona‑Grazia Dima creează proiecte lirice complexe, guvernate de hiperluciditatea capabilă să se disimuleze. E, poate, spectacolul principal pe care îl oferă versurile acestei poete.
             Poezia Simonei‑Grazia Dima e, de obicei, o meditaţie asupra actului poetic. O cugetare asupra stării de graţie. (...) Poetul e personajul care a ajuns în Paradis, restul lumii trăieşte o existenţă provizorie. Poetul poate purifica - el singur - cuvintele tribului. Dar nu numai cuvintele. În construcţiile poetice ale cărţilor, Simona‑Grazia aşază un şir de locuri celeste, de toposuri pe care rostirea le poate defini. (...) Nu risc un cuvânt mare scriind că poezia Simonei‑Grazia are momentele ei vizionare, în care fiinţa (sau fiinţele ei lirice) încearcă să treacă dincolo. În eseul său despre Dante, T. S. Eliot scria că poeţii vechi erau vizionari; ştiau să vadă, să viseze mai semnificativ, mai disciplinat. Poezia lui Mircea Ciobanu, cu totul excepţională în ultimele cărţi ale scriitorului, propunea viziuni ale unui dincolo mirabil. Şi în Muntele rănit al poetei noastre descopăr această altă vedere. (...)
             Focul matematic reia momentele vizionare, dar şi scenariile thanatice din cărţile anterioare. Reapar gemenii, fiinţele mici, copiii de piatră. Noi ar fi coincidenţele contrariilor. Focul matematic veghează paradisiaca devenire a lor. (...) Sistemele de reducţie pe care le operează discursul liric al Simonei‑Grazia Dima sunt exersate de un intelectual tenace, deopotrivă înclinat să demitizeze şi să remitizeze lumea. Când se apropie de gradul zero al scriiturii, păsările, fiinţele mici, florile albe reapar, reînvestind versul cu capacitatea de zbor pe care i‑o ştiam dintotdeauna. Neobişnuite întrutotul, proiectele lirice ale Simonei‑Grazia Dima !

Cornel Ungureanu

             Simona‑Grazia Dima îşi face un scop major din etalarea naivităţii incomode - ca strigăt împotriva a ceea ce este murdar, urât (...), din adeziunea totală la ceea ce înseamnă sinceritate şi din exaltarea naturii luminoase a generozităţii. Multe din poemele sale tind, în consecinţă, către ceea ce s‑ar putea numi poemul‑rechizitoriu sau poemul‑dezbatere, cel mai la îndemână instrument dovedindu‑se a fi, în această privinţă, alegoria. (...) Simona‑Grazia Dima este de invidiat în poemele în care ochiul şi gîndul fug de la o imagine la alta, de la la un lucru la altul, cu o indiscretă curiozitate, acele poeme în care fantezia prelungeşte realitatea dincolo de hotarele sale, într‑o irealitate complementară. Spontaneitatea şi prospeţimea observaţiei despovărează gândirea poetică de datoriile pe care le are faţă de proiectul liric şi faţă de funcţia ei "simbolizantă". Eliberat de servituţile conceptuale, discursul vizează, în febrilitatea sa, - cu pedante răsuciri - "delirul" propriu poeziei lirice. Atunci când evocă sau cînd "îşi aminteşte", izbânda lirică atinge culmi la care nu se ajunge decât în zbor.

Mircea Bârsilă

             Utopia magică şi eterată a Simonei‑Grazia Dima se întemeiază pe imaginaţia crudă a copilăriei şi se construieşte în zona greu accesibilă a elevaţiei elaborate. Ea ilustrează o nouă formă a călătoriei romantice şi o sensibilitate ce oscilează între regimul diurn şi cel nocturn, între domeniul oniric şi cel fantastic, între imaginaţie şi utopie.

Gheorghe Mocuţa

             Poemele Simonei‑Grazia Dima cultivă, în expresia lor rafinată, în calofilia lor exersată cu măsură, o fascinaţie a depărtării ce devine, pe harta poeticităţii sale, relieful cel mai puternic conturat. Lirismul traduce, în acest fel, un dinamism vizionar al privirii, care, prospectând dimensiunile lumii, e captivată de depărtare ca de o instanţă privilegiată ce permite o redefinire a fiinţei. Magia perspectivei, a orizontului spaţial nedeterminat, pare a se constitui într‑un scenariu al nostalgiei, într‑o căutare perpetuă, sub zodia profunzimii spaţiale - a miracolului zilnic. De altfel, deprinzând arta de a se situa în lume prin raportare la orizontul misterului, poeta explorează, în fond, dinamica destinului, în inflexiuni suav‑vizionare. (...) Reculeasă, uneori, în ipostazele contemplativităţii, alteori asumându‑şi o gestică a implicării în dinamica lumii, poeta rezumă un destin ce‑şi joacă sensurile între o retorică a retranşării în propriul sine (...), interogaţia existenţială, fascinaţia adâncului, tema finitudinii, reflexul lumii ca labirint sau motivul poemului ca oglindire a străfundurilor obsesive ale eului etc. - sunt toposuri ce desemnează o poetică a problematicului, nu lipsită de o anume tensiune a eului liric, încercat de tentaţia transgresării limitelor proprii. Tensiunea fundamentală care alimentează aceste versuri e, rezumând‑o la maximum, cea dintre planul terestru şi transcendenţă, dintre jos şi sus, dintre derizoriul vieţii cotidiene şi perimetrul privilegiat al clipei de graţie; din această opoziţie (nu atît de ireductibilă pe cât ar părea la un moment dat) se naşte şi sentimentul de frustrare pe care îl trăieşte eul liric, dominat, pe rând, de insuficienţa clipei prezente, dar şi de plenitudinea paradoxală a aşteptării fascinatorii a mirajului transcendenţei.

Iulian Boldea

             Simona‑Grazia preferă execuţia în surdină, cu acorduri care rezonează în adâncimi inefabile, fără a stărui asupra magiei sunetului, ci încredinţându‑se liniei melodice, care ajunge, prin toate meandrele şi volutele frazei, neistovită, la capăt. Există, de altă parte, o ştiinţă de‑a face textul, care se etalează cu ingeniozitate sau cu pedanterie, răsucind gâtul retoricii, în reflecţie asupra nucleelor de încărcătură lirică explozivă. (...) O poezie feminină care nu reprimă sentimentalismul prin ironie, ci îi despică firul într‑un ceremonial care se structurează textual din imagini/metafore desfoliate unele dintr‑altele, secvenţe narative derulate alert, până la impresia de petrecere simultană a lucrurilor. (...) Ceremonialul textului atinge maxima eficienţă poetică atunci când tonul renunţă la gravitate pentru a fi mai colocvial (...), farmecul poemelor rezultă din viziunea senină, echilibrul construcţiei, acurateţea expresiei, recomandând o poetă de o sensibilitate bine temperată şi cultivată. (...) În volumul Focul matematic, combustia lirică este sublimată cerebral/geometric, cu fineţea şi, totodată, percutanţa execuţiei bazate pe stăpânirea deplină a mijloacelor artei sale. (...) Aflată într‑o perioadă de efervescenţă creatoare care sporeşte calitativ de la un volum la altul, Simona‑Grazia Dima este o poetă care repune în discuţie canonul generaţiei optzeciste.

Dumitru Chioaru

             Prezenţa Simonei‑Grazia Dima este destul de insolită pentru peisajul literar contemporan şi o astfel de prezenţă este în măsură să oblige critica literară, atât cât există, nu‑i aşa?, să‑şi revizuiască măcar... clişeele. Pe de o parte, pe acelea care vizau "lirica feminină", concept impropriu şi ineficient (...), pe de altă parte, clişeele privitoare la optzecism.
             Pentru că, deşi a debutat în 1985, aşadar în ultimul an care ar corespunde, după convenţiile stabilite ludic de Laurenţiu Ulici, promoţiei optzeciste, Simona‑Grazia Dima nu foloseşte multe din procedeele general acceptate ca fiind definitorii pentru Mircea Cărtărescu şi compania. Nici ironia şi nici biografismul ori livrescul parodic nu fac parte din strategiile acestei poezii. Dar afirmaţia este valabilă pentru o mare parte dintre poeţii, care, cronologic, ar aparţine momentului în care optzeciştii se manifestă. Simona‑Grazia Dima scrie o poezie care are însă datele acestui moment al istoriei poeziei şi lucrul acesta se vede, în primul rând, la nivelul conceperii lirismului ca fenomen metatextual.
             Înainte de a vorbi/scrie despre altceva, Simona‑Grazia Dima scrie şi, mai ales, vorbeşte despre lucrurile esenţiale, care se petrec nu în planul existenţei fruste, nici măcar în planul scrisului ca fapt de existenţă, ceea ce ar fi presupus instituirea unui demers alienant, ci în planul scrisului, care capătă valori aurorale. E un fel de geneză continuă şi de mirare continuă, în faţa lumilor născute din cuvinte, asupra cărora nu planează nicicând bănuiala inconsistenţei. Asta face ca lirica Simonei‑Grazia Dima să nu aibă nici notele autobiografice din care promoţia sa îşi făcuse într‑o vreme un titlu de glorie, decât dacă vorbim de o biografie a spiritului pur, nici accentele cinic‑feministe ori sentimental‑afectate ale liricii feminine din alte vremuri. (...) Simona‑Grazia Dima nu crede decât în forţa verbului poetic, care construieşte sau resuscită lumi având o aură misterioasă. În viziunea aceasta, poetul nu mai este inspiratul, ci acela care a stat odată în preajma unui inspirat, trăind acum cu nostalgia acelui moment, având, aşadar, nu conştiinţa căderii, ci seninătatea celui care ştie şi îşi aminteşte. Mai mult decât atât, poetul - şi aş preciza că instanţa poetică din poezia Simonei‑Grazia Dima este întotdeauna de genul masculin - devine, în condiţiile acestea, marele regizor, care selectează din frânturile de amintiri doar pe acelea care vizează facerea şi niciodată emoţia în sine, protejată, în felul acesta. Un fel de magician este poetul, care îşi stăpâneşte uneltele şi care construieşte lumi iluzorii, a căror grandoare capătă consistenţa visului poetic. (...)
             N‑aş discuta aici cele câteva simboluri ezoterice, asupra cărora poate se vor opri într‑o zi alţii, ci doar transparenţa viziunii, un fel de ecuaţie a spiritului. Simona‑Grazia Dima are ştiinţa textului, nelăsând însă niciodată impresia că totul se reduce la atât. Nicio clipă nu eşti tentat să crezi că totul s‑ar datora unei încercări experimentaliste şi gratuite şi că din poem ar lipsi tocmai poetul. Se întâmplă asta chiar atunci când în cauză este pusă fiinţa în calitatea ei creatoare şi purtătoare de sens, şi asta pentru că interesează în primul rând nu sensul lingvistic al lumii, ci acela metafizic. (...)
             În fine, demersul nostru - care n‑a urmărit nici să‑i dea satisfacţie autoarei şi nici să scoată cu suficienţă critica literară din impas - este indiscutabil limitat. (...) Dar, fără îndoială, Simona‑Grazia Dima are toate motivele să fie din când în când supărată pe critica literară, care apelează deseori la ierarhii deja constituite, rămânând de multe ori indiferentă la ceea ce nu corespunde unor lecturi făcute deja, asemenea unor operaţii reuşite, pe alţii. Cu umilinţă, spunem că vocea acestui poet impune.

Mircea A. Diaconu

             Poetul, cu chipul ce continuă să pară ca vâltoarea unei stihii, aţinteşte lama fină a sabiei justiţiare, spre răul obscur, într‑un superb gest tranşant de instituire a diferenţei. Şi, astfel, devine posibilă desprinderea fiinţei de legile false şi debarcarea ei fabuloasă pe solul împărăţiei literelor. (...) Însumând dihotomic un univers de fine abstracţii şi arderi galvanice, amprentarea originală a poveştilor sensibilităţii în Focul matematic certifică, în mod indubitabil, un autor matur şi dăruit.

Ştefan Ion Ghilimescu