Ecouri critice despre poezia
Simonei-Grazia Dima
(selectiv)

Pagina 1   Pagina 2

            O voce absolut personală, hiperlucidă şi, în acelaşi timp, de o prospeţime nealterată de livresc şi de maniera postmodernistă aduce în peisajul liricii româneşti contemporane poeta Simona‑Grazia Dima, al cărei nume pare, de altfel, predestinat Poeziei sau, în orice caz, unui mod ontologic înalt. Versurile sale, de o fluenţă şi exuberanţă imagistică rară, dau impresia de spontaneitate, trădând, totodată, o minuţioasă elaborare, ce relevă o înaltă conştiinţă artistică. Poezia e scrisă cu voluptate, cu o imensă bucurie a facerii, ce indică o dispoziţie creatoare puţin obişnuită: versurile curg într‑un şuvoi tumultuos, neîntrerupt, de imagini somptuoase, exuberante, pline de strălucire şi vitalitate. (...) Dincolo de această exuberanţă expresivă, de acest spectacol baroc al poeziei, se poate însă decela intenţia poetei de a atinge suprema Armonie, identică, în fond, cu starea de extaz pur, de contopire cu esenţa ultimă a lumii, cu Logosul primordial.(...) Acest cuvânt adevărat, care să exprime întreaga fiinţă a lumii, va rămâne un ideal etern al poetei şi, dacă el e văzut uneori ca un monstru "cumplit şi nesăţios", care, asemeni Minotaurului din inima labirintului, îşi devorează implacabil victimele, această mistuire înseamnă în fond supremul extaz al consubstanţialităţii cu Logosul. (...) Asistăm la un adevărat ritual oficiat de această poetă‑mag la perpetua sărbătoare a Poeziei.

Ovidiu Morar

            Un portret tutelar al cărţii, susţinut foarte bine stilistic şi expresiv, este Un duce florentin, eşantion al calităţii scriiturii practicate de poetă. Straneitatea detaliului şi poanta montaliană acreditează un echilibru şi o coerenţă a viziunii poetice greu de atins. (...) Asumându‑şi acest spaţiu de anonimă, intensă puritate scăpărătoare, Simona‑Grazia Dima respiră liber în plasa "marelui argentinian"şi a fantasticului său univers, în care arta şi viaţa se salvau mutual din calea istoriei.

Geo Vasile

            Una dintre metaforele apropiate de universul liric al Simonei‑Grazia Dima, metaforă care îi plăcea lui Paul Valéry, este "poezia dansează". Poezia tratată şi văzută ca un dans al ideilor, ca un balet desfăşurat sub ochii uimiţi, ficşi, ai "făpturilor mici", ai copiilor de aur, ai bătrânilor, "în ţara de arome a fiinţei", în realitatea de dincolo de realitate, într‑un areal ontic, existenţial superior, unde predomină nestingherit echilibrul sufletesc, inteligenţa laborioasă, pacea, înţelepciunea nativă sau dobândită, acolo unde eşti cu tine însuţi, dezgolit în faţa lumilor gândurilor tale, unde renunţi la tot ce ai fost, autodepăşindu‑te nietzschean, realizând că tot ce ai fost se reduce la vana şi necesara, în egală măsură, înşelăciune (...)Furia, resentimentul, violenţa, negaţia nu‑şi găsesc locul în sistemul liric al Simonei‑Grazia Dima, unul prin excelenţă apolinic, având, din când în când, accente de uşoară, eterică melancolie (...).
            Cu o luminoasă, plină de devoţiune conştiinţă de sine, Simona‑Grazia Dima aşează piatră peste piatră, migălos şi atent, la temeliile universului său poetic, asistând la saturnaliile poetice, derulate în faţa ochilor săi, ca un martor subiectiv, plin de har, egal cu el însuşi, respingând ludicul facil şi păstrând, printre trezoreriile ontice, statornicia faţă de idealurile poetice şi existenţiale prinse în chihlimbarul hiperlucidităţii. (...) Dansuri lente ale candorii sunt poemele Simonei‑Grazia Dima - admirabile, de o graţie copleşitoare, ce te prinde în mrejele ei; dansuri ale unei candori gânditoare, purtând însemnele unei puteri stranii, secrete, încărcate de un lux insolent (André Gide), de previziuni filtrate, retopite în pasta luminoasă a inteligenţei poetice, redimensionate în cuptoarele liniştii (...). Despre linişte se poate scrie astfel numai atunci când o pierzi sau după ce ai pierdut‑o şi faci efortul să recapeţi drepturile de‑a avea acces la curţile ei. Despre depărtare se poate scrie în acest registru numai atunci când exişti pe limitele depărtării, la marginile fireşti ale lumii, acolo unde fiece cuvânt spus în aerul tare, rarefiat, se confundă cu sunetul lumii, fără odihnă, precum este, poate, doar Cuvântul (...). Cuvintele pot fi şi o punte ce duce spre tărâmul celălalt, un preambul menit să stea la începutul continuu al jocului morţii, unde, "pe altarul vieţii" e depusă, ca în toiul unei ceremonii de sacrificare, "fără zgomot, inima", de o fiinţă mică, ce "ţine în mână focul matematic" - o făptură deschisă spre cer, lăsând să irumpă lumina.

Aura Christi

            Simona‑Grazia Dima este o poetă rafinată, cu o bogată cultură poetică, cu vaste cunoştinţe de critică literară şi filosofie şi, nu în ultimul rând, ştiinţifice. În pragul de sus al cunoaşterii prin poezie, toată informaţia se adună, se structurează, atingând revelaţia ezoterică. (...) O poetă de mare subtilitate, talent şi o remarcabilă tehnică a scrierii, Simona‑Grazia Dima scrie versuri memorabile (...) şi, dacă poemele ei au un înalt procent de emoţie intelectuală, cerebralitate, referinţe culturale, în acelaşi timp, ele au fineţe şi graţie, sentiment şi trăire autentică. Iar o sacralitate cu totul specială nu face decât să adauge un plus de valoare poeziei pe care o scrie.

Ion Chichere

            Poemele poetei din Timişoara sunt asemenea gracilelor statuete de Tanagra, pure, luminoase, neostentative, închise în sine, cu tot cu misterul cu care le‑a învestit un creator hermetic. (...) Poeta descrie, cu o artă a interiorităţii numai de ea ştiută, o lume de dinainte de lume - ori, la fel de bine, o post‑lume - dominată blând de fiinţele mici, care impun tăcere, un cod al blândeţii; este o lume oximoronică, unde preceptorul este el cel examinat de o făptură  devenită vârtej, de un buclucaş, dar sapienţial elev. Abstrus, Tristia sunt aşezările survolate de holograma poetei, pentru a ajunge la cartea unică, visată. (...) Numai poetul, cu ochii luminii, cu geniul inimii, poate vedea cum entităţile binelui lucrează fără răgaz; egalul său este copilul‑alchimist, care trudeşte la treburi de farmacie...,după care încorporează lumina în palma moale, albă, cu smarald. Simona‑Grazia Dima ţese cu mână fermă delicate epifanii. (...) Egală cu sine, voit nespectaculoasă, natural reflexivă, iridiscent mitologică, lumea sa poetică este una a darului care trebuie protejat, ferit de concupiscenţa şi pofta de a vâna a vameşilor. (...) Ana‑cronică sau u‑cronică, poezia Simonei‑Grazia Dima restabileşte ceremonialul atingerii unei lumi plasate sub cifrul lui Als ob, o lume pe care doar cel căruia nu‑i lipseşte cel de‑al treilea ochi o poate vedea. Timpul prezent al poetei nu este acelaşi cu al nostru (instabil, barbar, terifiant). Într‑o lume de ironici, plebei şi scapeţi, poeta din Timişoara face figură de patriciană a stilului şi a celebrării imponderabilelor.

Nicolae Coande

            S‑a văzut mai puţin, la această poezie, o provocare a fenomenalului printr‑o conjuraţie mistică, printr‑un ceremonial, care - prin intensa emisie a cuvintelor - adastă iluminarea. Că a tradus fascinanta viaţă şi învăţăturile lui Sri Ramana Maharshi - Iniţierea prin tăcere de Arthur Osborne -, că are acces spre texte ale iniţiaţilor indieni, că prima sa carte este o treaptă spre lăuntrica bogăţie a tăcerii, trebuie să ne ajute în decriptarea poeziei sale. Deşi este într‑o continuă relaţie cu intelectul, cu conştiinţa, poeta nu‑şi propune să exprime adevărul, să jaloneze norme etice pentru cetate (deşi un început al surprinderii socialului alienant ne‑a oferit în recenta metaforă a oraşului Abstrus din Noaptea romană. (...) Simona‑Grazia Dima caută o echivalenţă incantatorie pentru limbajul poeziei, o tensiune în cuvinte care să modifice dinamica fiinţei şi să instaureze fulguranţe, iluminări. (...) În vecinătatea miracolului, a tainei, a uimirii, poezia Simonei se află mereu, graţie unui aer blagian pe care‑l simţim proteguitor. (...) Dez‑văluirile se substituie aici metafizicii, apologia tăcerii nu este decât reconstruirea unui interval protector, în care să se poată re‑auzi, re‑găsi mesajul unei voci iniţiale, a poeziei care poate uni, poate media şi apropia fiinţa de divinitate.

George Vulturescu

            Simona‑Grazia Dima îşi refuză spectaculosul facil. Ea îşi proiectează şi construieşte structurile poetice la rece, cu o substanţă esenţializată, condusă de un gînd mereu dominator. Sunt construcţii durabile, lipsite de ornamente de prisos, înfrumuseţate doar de lumina ce alunecă prin fereşti. Asistăm la o permanentă reîntoarcere în sine, o reîntoarcere la sinele roditor, din care rezultă o evoluţie concentrică a metaforelor‑concept, o regândire a nuanţelor, rostită fără afectare, limpede şi fluent. O tensiune egală, bine stăpânită. Şi, mai cu seamă, o încredere neistovită în misiunea gravă a creaţiei poetice, de a mânui, prin confesiune, prin rostire, în fond, realităţile în care ne este dat să vieţuim, o viaţă mistică a creaţiei, care fortifică şi înnobilează o existenţă.

Mariana Filimon

            Oficiind, îndeplinind o funcţie care nu rămâne la nivelul celei estetice, poetul face din jertfă prilejul unei iluminări. În faţa realului, lăsat să se manifeste în toată energia lui emotivă, el nu face decât să se asigure de continuarea existenţei în forme ritualizate, nepăstrând decât bucuria austeră a celui care ştie că slujeşte un sens mai înalt. O bucurie ce poate fi numită "ţipăt de înger" sau adoraţie. Fără interogaţii sumbre, fără accente dramatice exhibate, poezia aceasta este expresia unui cult al luminii originare. Pătrunderea tainelor îi permite Simonei‑Grazia Dima să simtă prezenţa epifaniilor, rostul discretelor armonii, care transformă orice distorsiune în miez ontic. Simona‑Grazia Dima militează, cu acea perseverenţă pe care ţi‑o dă forţa demiurgică a metaforei, pentru contemplaţia înaltă, incandescentă, preluând asupra ei dezonoarea celorlalţi. Profeţia şi jertfa mistică se ascund şi se revelă, motivele acestei poezii structurându‑se în scenarii mitice... Un alt poem pe drept cuvânt memorabil, Cu numele acoperit, se transformă într‑un tratat despre fertilitate şi moarte, despre graţia divină şi bucuria fiinţei, un tratat metaforic, al cărui discurs solemn şi lapidar, exact şi pătrunzător, nu se află la îndemâna oricui. Acestea sunt argumentele Simonei‑Grazia Dima, de care trebuie să se ţină cont.

Mircea A. Diaconu

            Simona‑Grazia Dima dispune de un adevărat tact al interferării motivelor prin juxtapuneri spontane, capricioase, eliberate de trena subordonărilor explicite. Discreţia şi rafinamentul poetic vin să îmbrace arderea în volute flamboaiante, apropiate de ceea ce s‑ar putea numi o imaginaţie luxuriantă, debordând de vitalitate şi vrajă. Mărturisirea apare din acest motiv ocultată, sugerată parcimonios, oprită în dantelăria limbajului.

Adrian Ţion

            Confecţionându‑şi viziunile pe un joc, pe cât de subtil pe atât de revelator, între iluzie şi resemnare, între calofilia insinuantă şi expresia nudă, între calcul şi ingenuitatea frazării, Simona‑Grazia Dima mărturiseşte o foarte limpede conştiinţă a actului de creaţie, împărtăşită însă nu atât în registrul fervorii, al retorismului, cât, mai curând, într‑o notă confesiv‑elegiacă, în care deziluzia e asumată cu candoare, iar propriul destin condensat în formule eliptice. (...) Accentele elegiace sau cele confesive ale logosului par să fie mereu controlate de o instanţă rememoratoare; trecute prin filtrul amintirii, lucrurile şi fiinţele se diafanizează, capătă înţelesul unor miraje sau aspectul unor palimpseste ce adăpostesc înţelesurile fiinţei; fiinţa cea de azi şi cea de ieri sunt unite de simbolul privirii, care reconstituie cu acuitate avatarurile eului îngropat "sub straturi de miraje". (...) Impreg­­nată de fiorul tainei, ocolind retorismul şi stridenţa declama­tivă, poezia Simonei‑Grazia Dima îşi arogă voinţa de a palpa spaţiul de indeterminare, de umbră şi mister al lucrurilor, prin intermediul unei expresivităţi a echidistanţei afective, a unei neutralităţi ce nu‑şi refuză, uneori, irizările subiective.

Iulian Boldea

            Marca acestui lirism, dintotdeauna: o jubilaţie controlată, o euforie meditativă (...); o poetă care se construieşte încă, ezitînd fertil între o jucăuşă prospeţime şi "focul ermetic"... Intenţionalitatea lirică creează un joc de răsfrângeri între cei doi poli şi inspiră o circularitate benefică, evitând desenul sterilizant şi, în aceeaşi măsură, o eruptivă intensitate vitală ameninţând paradisiaca armonie. Un nume, aşadar, care urcă impetuos în clasamantele generaţiei.

Adrian Dinu Rachieru

            Simona‑Grazia Dima construieşte fără zgomot (...) un univers poetic maiestuos, o lirică de ceremonial, în care sunt celebrate deopotrivă căutarea şi descoperirea, vidul şi plinul, liniştea sau tăcerea. O anatomie severă, refuzând risipa sau decorativismul metaforic, a lumii sfâşiate în care trăim, cu încercarea de a restitui lucrurilor pierduta demnitate, poezia, elocvenţa.

Gabriela Inea

            În câmpul liricii meditative actuale, poezia Simonei‑Grazia Dima se impune cu pregnanţă.

Ion Roşioru

            Ultimul etrusc este, de aceea, şi o biografie a eului poetic, o traiectorie pe care conştiinţa merge, ştiind bine că se află în răspăr cu ordinea existentă, dar căutând, dincolo de aceasta, esenţe care să‑i configureze împlinirea, în pofida incompatibilităţii de suprafaţă. (...) Este vorba, în el [în volumul Călătorii apocrife], de drumul către cunoaşterea supremă, care e, de fapt, traseul către sinele tainic, bănuit sau ştiut, dificil de atins (...). Poetul joacă aici rolul celui care spune la curte adevăruri grave sub masca niciodată inocentă, înşelătoare totuşi, a vorbirii despre lucruri cunoscute. Poetul este, iată, în ipostaza dublă a celui care merge pe calea vieţii, dar şi a celui care i‑a parcurs meandrele, i‑a biruit înşelătoriile. Este şi înăuntru şi înafară. (...) În poem apare şi manikin, manechinul, fantoşa, paiaţa goală pe dinăuntru, plină de ispitele vane, omul care nu şi‑a depăşit condiţia de căutător de plăceri mărunte, împiedicând cunoaşterea adevărată. El îşi clamează neputincioasele ranchiune, în timp ce "viaţa se înalţă în operă". O sentinţă demnă de Roger Bacon, Albertus Magnus, Nicolas Flanel sau Fulcanelli. (...) "Prologul" are o încărcătură de real şi de fabulos, de concret şi de simbolic, o tensiune existenţială şi gnoseologică fundamentală, este un amestec de lumină şi întuneric străbătut de angoase şi primejdii, care îi conferă atmosferă de poezie europeană de prim nivel. (...)
            Stilul de acum inconfundabil al Simonei‑Grazia Dima e prezent, categoric, peste tot, dar nimic nu mi se pare a egala Matul acestui drum. Un poem inteligent, tulburător, scris cu o tensiune de mare literatură şi cu o tehnică impecabilă, pe care‑l găsesc a fi unul dintre cele mai remarcabile din literatura română a ultimilor zece ani.

Radu Voinescu

            În opinia Simonei‑Grazia Dima, condiţia poetului/artistului răspunde exigenţei de a contribui la armonizarea benefică a existenţei. Fiecare vers se constituie - ca o întrebare a Sfinxului - spre descifrare, discursul poetei menţinându‑se constant în orizontul unei reflexivităţi dictate de concurenţa dintre fascinaţia culturii şi inteligenţă, cu evidenţierea a ceea ce Arghezi numea "meşteşugul blestemat şi fericit". Simona‑Grazia Dima inventează imagini‑hieroglife, încifrează imaginea existenţei într‑un alfabet personal, pentru a stimula cititorul să descopere armonia lumii ca îmblânzire a vieţii, până la performanţa adunării contrariilor.

Mariana Ionescu

            Ultimul etrusc al Simonei‑Grazia Dima e un volum de o eleganţă ce aproape egalează rafinamentul manierist al legendarului popor: visul etruscului se angajează în volute sfidând deopotrivă barocul şi clasicismul. Ultimul etrusc trăieşte (...) din amintirea unor timpuri ale deliciului, ale manierei, decadenţei rafinate... Un vis ce se mişcă între limitele istoriei apuse, ale universalului, trecut prin apocalipsă şi devenit personal. (...) Reverii blânde şi sălbatice, concordia discors, amintind de nevăzutul "Cor de la San Lorenzo", pictat timp de 11 ani de Pontormo. (...) Ritmul versurilor e profund muzical, incantatoriu, dar nu convenţional: se poate depista şi o undă de mefienţă la adresa poeziei în sine, Ouroboros devorându‑se... O poezie care m‑a surprins prin calitatea ei deosebită, prin farmecul degajat, departe de a fi cuminte.
            Demonii din puţurile fântânii etrusce scot capul în anul sfârşirii, neputând fi ţinuţi în captivitate nici măcar de incantaţiile acestui ultim etrusc, acestui ultim fiu al eleganţei ca tip de existenţă. (...)
            Nu am de gând să "decriptez" poezia Simonei‑Grazia Dima, ci doar să adâncesc (pe cât se poate) misterul acestei poezii ca o miniatură orientală de carte. Etruscul poate fi Poetul, el poate fi Omul, poate fi oricine doreşte cititorul, numai să fie un "minoritar"... Majoritatea nu poate fi etruscă (...)
            Poezia Simonei‑Grazia Dima (...) a fost adevărata revelaţie: incantatorie, misterioasă, violentă pe alocuri (dar într‑un mod discret, adevărat palimpsestic), într‑un cuvânt, poezie...

Bogdan-Alexandru Stănescu

            Dacă etruscul privea cu detaşare/implicare rafinată amurgul lumii înghiţite de flăcările unei apocalipse dirijate de silueta "clasicismului frust", dirijorul (Eul) călătoriilor apocrife îmi dă senzaţia apartenenţei la aceeaşi familie (mai subtil creionată acum), apartenenţă identificabilă cu un real pericol venind din partea "celorlalţi". Este, dacă vreţi, confesiunea unui aristocrat azvârlit de coşmarul istoriei într‑o uzină. Acesta e firul roşu ce străbate ambele volume: acelaşi Eu resimţind dureros diferenţa şi trăgându‑şi sevele rezistenţei din memoria genetică, din fondul încă palpitând al unei Mari Familii căreia îi aparţine. (...)
            Umberto Eco vorbeşte, în volumul său Limitele interpretării, despre "ambiguitatea alchimiei, care a marcat‑o pentru secolele ce vin". Nu se va şti niciodată, afirmă el, "dacă ea vorbeşte cu adevărat despre metale şi vrea cu adevărat să producă aur sau dacă întreg limbajul alchimist şi ritualurile lui privitoare la operaţii nu vorbesc despre altceva, de vreun mister religios, despre natura însăşi a vieţii sau de o transformare spirituală". Această ambiguitate, atribuită de Eco limbajului alchimic, îmi pare a se regăsi şi în poemele despre care discutăm: călătoriile sunt apocrife în măsura în care ele nu includ spaţialitate, deplasare, ci sunt călătorii spirituale, acceptând mai curând temporalitatea. Ar mai fi apoi călătoria în mister, în întunericul ezoteric, în peştera luminată de focul sacru. Cuvintele sunt fixate în locuri hărăzite (de poetul deus in terris), poemele fiind lipsite de arbitraritatea verbului, atât de plăcută optzeciştilor şi celor ce le‑au urmat. Simona‑Grazia Dima este un poet optzecist atipic. (...)
            Avem de‑a face cu o poezie, sper să nu supăr pe nimeni, virilă, în esenţă. O carte scrisă de alchimistul retras în singurătatea laboratorului său, la lumina athanorului în care soror mystica şi frater mysticus copulează incestuos, ascunzând şi arătând totodată imaginea - ce este "nuda veritas".

Bogdan‑Alexandru Stănescu

            Simona‑Grazia Dima este un caz special în poezia anilor '90. Ea este "trecută la optzecişti" prin cel puţin două colecţii în care a publicat (.). În realitate, structural, ea nu aparţine poeziei promoţiei '80, ce pare c‑o revendică, şi nici celei a anilor '90, din care face parte ca vârstă. Poeta este o alergătoare singuratică, o alpinistă solitară, care îşi plănuieşte călătoriile de una singură, în chip manifest departe de retorica ultimelor două decenii. Simona‑Grazia Dima este o poetă (exclusiv poetă) calofilă, cu o recuzită strânsă parcă din dicţionarele de simboluri, atentă şi la ritm şi la bogăţia lexicală cultivată anume. (.) Enunţul nu este însă niciodată din sfera banalităţii cotidiene, consacrată de amintitele două promoţii, iar scenariile şi personajele lirice nu bat defel în violenţa realităţii. Dimpotrivă, se abstrag ei total, căutând să creeze un univers propriu, depărtat de orice sistem referenţial din lumea cunoscută.
            Imaginea poetei, aşa cum se conturează dintr‑un text aproape programatic, este una borgesiană: o fiinţă urmărită de o fiară invizibilă, perceptibilă prin toate simţurile de la al şaselea "în sus", dar imposibil de verificat prin cele cinci comune.

Horia Gârbea

            Departe de (unele) aventuri ale generaţiei, care fac din futil şi din jocul gratuit raţiunea însăşi de a fi a poeziei, Simona‑Grazia Dima face din actul scrierii evenimentul cel mai important al existenţei. (...) Pentru Simona‑Grazia Dima, însă, poeztia nu este numai elaborare, discurs intercultural, imagine menită să dezvolte simboluri majore, ci un mod, chiar, de a se situa în existenţă, de a configura realitatea prin discursul poetic. Dintr‑o lume, care, pentru poet, "nu se leagă", o lume incoerentă, supărătoare, ostilă, Simona‑Grazia Dima (re)construieşte un univers propriu, coerent, nu lipsit însă de gravitate şi tristeţe. O atitudine rebarbativă, ce se refuză compromisului, lâncezelii şi statu quo‑ului transpare din această poezie gravă, elaborată, plină de adâncimi neliniştitoare. (...) O altă caracteristică şi o constantă, în acelaşi timp, a poeziei Simonei‑Grazia Dima, este cea a refuzului derizoriului, neimportantului. Muza poetei, deşi aparent nu se deosebeşte cu nimic de cea a congenerilor, fiind la fel de stridentă, de ţipătoare şi de nonconformistă, locuieşte în Olimp, acolo unde se decantează, grea de sensuri, poezia ca sacralitate, ca act demiurgic. Este miza poeziei practicate de Simona‑Grazia Dima şi, în acelaşi timp, o temă importantă a poeticii sale. Din această perspectivă privind lucrurile, autoarea îşi propune să refacă, prin mijloace proprii, calea regală a poeziei, adică tocmai aceea care făcea legătura dintre cer şi pământ, dintre sacru şi profan, dintre Dumnezeire şi om... poezia înseamnă destin, unul aparte, propriu, absolut. (...) O poezie densă, aşadar, autoreflexivă, suavă şi contondentă în acelaşi timp, lirică şi intelectuală deopotrivă. (...) Se poate remarca o adevărată intertextualitate, rafinată, fină şi bine condusă. (...) Pentru Simona‑Grazia Dima, miza poeziei este nici mai mult nici mai puţin decât schimbarea lumii.

Gheorghe Secheşan

            Reuşind să adune sub un numitor comun contrariile, Simona‑Grazia Dima este o autoare cu un loc bine definit în literatura noastră contemporană. Ea ştie să "ardă" totul în focul sacru al poeziei şi să scoată la suprafaţă numai acele feţe translucide, ce ne amintesc de "stâlpii de ivoriu" ai morţii, Dacă moarte n‑ar fi, atunci nici viaţă nu ar fi, ne spune parcă autoarea... E un semn pe care numai un poet cu o trăire autentică ni‑l poate aduce.

Mariana Criş

            Concepute la răspântia dintre vis şi viziune, dintre reverie şi fantezie, poemele Simonei‑Grazia Dima exprimă o stare de spirit, un ecou vibrant al unei chemări abisale, de dincolo. Un univers spectral îşi configurează structurile, îşi conturează formele ţesute din imagini şi presimţiri, din metafore şi metamorfoze (...) Datorită acestei ţesături infinite sunt mai greu de depistat temele, motivele, obsesiile discursului, disipate în vertijul asociaţiilor infinite ale cuvintelor. Putem vorbi de un manierism al expresiei, datorat unui proces prin care logica se bifurcă şi scapă simţului comun, lunecând spre alte şi alte nuclee, care creează până la urmă un lanţ ermetic, un fel de centură de castitate a poemului. Nu puţine sunt exemplele în care discursul e minat, deturnat, remixat, creându‑se, astfel, o adevărată explozie în lanţ, derutantă, a sensului.

Gheorghe Mocuţa

            Cu program ori fără, în niciun caz susceptibil de involuntariat, eul poetic e sacrificat, odată cu drepturile cedate fără tresărire, treptat, dinspre talerul încărcat de extazele confesiunii, spre celălalt, unde greutatea e dată de recuperarea ordonatoare a unui flux al conştiinţei... Se poate spune că poeta se predă propriei metode - responsabilă şi de tăietura versului, ce internalizează supliciul şi pune în rezonanţă acute patetice izvodite din asperităţile fondului traumatiza(n)t cu impersonala rectilinearitate a ascezei... 
           Interogaţia, inclemenţa devoalării hinterlandului aparenţelor se încheagă poetic în forma progresiilor mistice, a balansului obsesional între expiere şi aspiraţie, a decojirii necontenite a lumii eşuate într‑o suită de simulacre, imortalizate în stare de graţie ori deconspirate în plină torenţialitate a semnificanţilor. Peste tot, îşi face simţite pulsiunile alchimia proteică şi indescifrabilă a pasiunii.

Dan Bogdan Hanu

            Nu ştiu dacă poeta atât de puternic personală, care este Simona‑Grazia Dima, are vreo biografică relaţie cu... zodia Gemenilor. Poezia sa, în schimb - dacă mecanismul generic al unei poezii deţine şi el o fiinţă astral‑cardinalizată - pare să se constituie din toată dualitatea acestei zodii. În timp ce o ipostază a eului trăieşte, suferă sau se fericeşte nemediat, ipostaza "geamănă" ia distanţă faţă de cea dintâi, pe care o "filtrează" detaşat şi obiectivat. (...) La capătul lecturii, ceea ce ni se oferă este însă o participare pasională a gândului, care a fost decelată şi sublimată, prin luarea ei la cunoştinţă de către operatorul lucid, devenit mesager.
            Poezia Simonei‑Grazia Dima apare dificilă şi rezistentă faţă de penetrarea imediată a lectorului. Şi asta, datorită acestui mecanism personal de construcţie a universului poetic, disimulării trăirii subiective, prin "obiectivare" narativă. (...) Un procedeu "anti‑liric", încărcat însă de o tensiune dramatică a "viziunilor", menit să creeze parabole sui generis, în care aflăm pietrele preţioase ale acestei poezii, care, prin miza ei metafizică şi existenţială, rămâne o poezie mare, "de esenţă tare".

Jana Morărescu